Ploştina…

Ploştina… cu frunzele năpraznice care te izbeau în faţă.. sau vântul era năpraznic ? Când treceai Muchia Ploştinii parcă erai în altă lume. Una unde totul era parcă mai mic.

Tata şi bunica la strânsul fânului

Ţin minte mai ales acea perioadă a anului când gospodarii îşi văd, într-un sfârşit, rodul muncii de peste vară.  Mergeam la bunica, la Nuţa lui Gheorghe Şoimaru, de care râdeam când eram mai mic şi mai nepriceput şi-i spuneam că se trage din neamul Şoimăreştilor. Mâncam mere mari şi bine coapte, alergam după frunze ca nebun şi-mi închipuiam că sunt cine ştie ce sol trimis de la împărăţie ca să adune birul. Şi strângeam multe frunze, prea multe, pentru că apoi vântul le lua şi le arunca în toate părţile. Şi-mi aminteam atunci de bancul acela:

-          Rabine, tu cum îţi împarţi câştigul cu Dumnezeul tău ?

-          Păi eu iau banii, îi arunc în sus şi Dumnezeul meu îşi ia cât are nevoie… Tot ce cade pe pământ rămâne al meu.

Frunzele mele nu cădeau niciodată, vântul le purta  depaarte, până când ochii începeau să tremure de atâta încordare. Semn că lui Dumnezeu îi plăceau frunzele de la Ploştina.

Vremuri frumoase au fost şi sper să mai fie şi pentru alţii. Acum nu mai pot alerga după frunze, dar pot să o înţeleg pe bunica şi toată alergătura ei. Vrednică femeie!

Foarte bună ideea acestui blog. Felicitări nepotului lu’ nea Dimian Dogaru.

Salutări de la băiatu’ lu’ Sile!

P.S: Propun să mai scriem aici şi câteva rânduri mai scurte, nu neapărat articole lungi. Contează simţurile din noi, nu vrednicia condeiului.