A fost o iarnă ca-n poveşti.. de groază Foarte multă zăpadă! Să sperăm că şi anul ăsta o să avem parte de aceeaşi cantitate. Şi poate aduce cineva iarna asta şi în Bucureşti – pe-aici rar vedem alb în faţa ochilor.

Doi la mână: re-postez aici articolul pe care l-am scris pe blogul meu, pentru că se leagă oarecum de meleagurile pe care am copilărit:

Mi s-a dovedit din nou că Plaiul Nucului e un loc din care cu greu mai pleci. În sensul bun: sunt oameni cumsecate acolo, vorbăreţi, primitori, petrecăreţi şi instigatori la voie bună. În sensul rău: există riscul să nu ai cum să pleci fizic de acolo, aşa cum mi s-a întâmplat mie azi.

Luni dimineaţă dau să plec de-acolo după două zile de petrecut. Autobuzul cică circulă oficial toată săptămâna, inclusiv a doua zi de Paşte (verificat informaţia din 3 surse). Mă trezesc frumos la ora 4:45, pregătesc bagajul, o iau cătinel de la mine spre Plaiul Nucului. Prind autobuzul în ultimele lui 5 minute de aşteptare. Bun, zic, treaba merge brici. În două ore mi-s la Buzău, îmi iau femeia şi plecăm unde ne e locul. Dar bineînţeles, socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-acasă.

Pleacă autobuzul, eu fiind… singurul călător. După vreo doi km se-aude o sonerie din-aia de telefon, răspunde şoferul.

-          Da, dom’ Ghica…

-          [...]

-          Da, am plecat divale, nu prea-i lume, numa’ un băiat e…

-          [...]

-          Da, da…

-          [...]

-          Pi nu mai cobor?

-          [...]

-          Bine atunci, eu ştiam că cobor, m-opresc aci acasă atuncia…

-          [...]

-          Da, numa’ un băiat e, da’ face şi el ce-o putea, ia vro ocazie

-          [...]

-          Bine, bine, să trăiţi, numa’ bine!

Ai prins ideea. Îl sună şefu pe om şi-i spune să nu se mai ducă la Buzău dacă n-are călători. Cum unu-i unu, două-s mai multe, eu eram călător şi nu călători; aşadar plăteşte, Constantine, 5 lei pe o călătorie de lux doi km, coboară-mi-te jos şi ia-o cătinel spre unde te-o îndruma Hristosul care tocmai ce-nviase. Pesemne de la atâta petrecere nu s-a mai găsit şi pentru mine nişte milă duhovnicească ca să ajung şi eu unde mă pornii.

Asta e, o iau “dă-i, dă-i” pe jos, bag 8 km ca un flăcău voinic ce sunt, cu prinoasele de la rude în spinare. De mers am mers repede că era cam răcorică şi mă cam strângeau iţarii. Ajunsei în Lopătari; dă-i şi aşteaptă pe careva să treacă-n jos, fir-ar măgar, fir-ar maşină, fir-ar autobuz. După câteva încercări nereuşite de autostop Duhul Sfânt s-a pogorât în sfârşit şi asupra mea şi un nene a oprit la semn. Un nene care era tocmai tatăl lu’Adelin Petrişor, reporterul, care avea după cum ştiam dinainte rădăcini chiar în amărâtul de cătun de unde sunt eu (deci, vedeţi? Se poate). Venit cu treabă de dimineaţă în Lopătari se pricopsi cu mine şi mă duse cu bine la destinaţie după nişte vorbe chiar interesante schimbate pe drum.

Ajunsei aşadar la Buzău teafăr, îmi rezolvai problemele, luai trenul şi iacătă-mă iar în “capitalism”. Cine-o mai face ca mine, ca mine să păţească! Luaţi-vă, oameni buni, maşină şi nu mai staţi după autobuze dacă mai aveţi şi alte treburi de rezolvat. Dai un ban, da’ ştii că face, vorba vorbei.

Hai noroc, Paşte fericit (în continuare) şi petrecere frumoasă şi chibzuită.

Am fost în weekendu’ trecut pe la Plaiul Nucului şi Ploştina. O să revin cu multe poze, n-am avut timp până acum să le “frunzăresc” şi să aleg câteva pe care să le postez aici. Ca promisiune vă dau o singură poză care să vă aducă aminte de Penteleu

Numai de bine s-auzim!

Later edit: Toate pozele le găsiţi aici: http://www.facebook.com/album.php?fbid=1638231557849&id=1298552268&aid=78975&l=e5aa78f9cf

Am fost în week-end pe la Plaiul Nucului cu scopul unei mini-expediţii prin Penteleu. Ce a ieşit puteţi vedea în pozele din pagina mea de Facebook (că de, folosim tehnologia), adică aici. Deasemenea, cine-l ştie pe nea’ Ion de la stâna din Penteleu o să-l recunoască aici.

Sper să mai fie cineva îndemnat să mai scrie ceva pe aici. Numai bine!

M-am gândit să vă mai arăt ceva
Că tot suntem în era tehnologiei vă dau nişte fişiere pe care dacă le importaţi în aplicaţia Google Earth puteţi vedea marcate pe hartă câteva locuri de pe la noi: Ploştina, Plaiul Nucului, Penteleu. Iar pentru cei care vor să meargă şi mai departe vă arăt exact unde e casa mea din Faţa Malului.

Sunt patru fişiere cu extensia .kmz, specifică Google Earth. Ca să le vedeţi în Google Earth pur şi simplu le deschideţi cu dublu click. Mai întâi trebuie să aveţi instalată ultima versiune pe care o găsiţi aici.

Puteţi downloada arhiva cu cele patru fişiere de aici: gEarth . Dacă mai doriţi şi alte locuri postaţi un comentariu aici şi mai adaug şi alte fişiere.

Dacă aveţi probleme sau pentru orice mă puteţi contacta. Numai bine!

Am găsit azi un filmuleţ pe Youtube care parcă-i filmat în muchia Ploştinii. Nu prea-i cunosc pe băieţii ăştia, dar ştiu casa care apare în film. M-am gândit să împart cu voi:

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=EmEc5RotInk

A, şi vi-l arăt şi pe-ăsta, mai scurt, făcut de mine vara trecută la Faţa-Malului:

Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=8wxB-OXS0Dc

Cu toate că timpul a fost scurt (nu ne-am permis decât o noapte de somn acasă) am fost mulţumiţi de vreme şi s-a meritat pe deplin efortul de a ajunge acolo cu maşina.

Mă apucă nostalgia când mă gândesc la ea. Am mai spus-o… vrednică şi energică femeie! Numai câte nunţi nu a încântat ea cu bucatele pregătite de ea. Şi câte destine a văzut ea unindu-se.

Poza de mai jos e făcută atunci, în ziua când făceam fix 20 de ani. Apar eu, bunica şi sora mea:

ca la 20 de ani

Tata şi bunica la strânsul fânului

Ţin minte mai ales acea perioadă a anului când gospodarii îşi văd, într-un sfârşit, rodul muncii de peste vară.  Mergeam la bunica, la Nuţa lui Gheorghe Şoimaru, de care râdeam când eram mai mic şi mai nepriceput şi-i spuneam că se trage din neamul Şoimăreştilor. Mâncam mere mari şi bine coapte, alergam după frunze ca nebun şi-mi închipuiam că sunt cine ştie ce sol trimis de la împărăţie ca să adune birul. Şi strângeam multe frunze, prea multe, pentru că apoi vântul le lua şi le arunca în toate părţile. Şi-mi aminteam atunci de bancul acela:

-          Rabine, tu cum îţi împarţi câştigul cu Dumnezeul tău ?

-          Păi eu iau banii, îi arunc în sus şi Dumnezeul meu îşi ia cât are nevoie… Tot ce cade pe pământ rămâne al meu.

Frunzele mele nu cădeau niciodată, vântul le purta  depaarte, până când ochii începeau să tremure de atâta încordare. Semn că lui Dumnezeu îi plăceau frunzele de la Ploştina.

Vremuri frumoase au fost şi sper să mai fie şi pentru alţii. Acum nu mai pot alerga după frunze, dar pot să o înţeleg pe bunica şi toată alergătura ei. Vrednică femeie!

Foarte bună ideea acestui blog. Felicitări nepotului lu’ nea Dimian Dogaru.

Salutări de la băiatu’ lu’ Sile!

P.S: Propun să mai scriem aici şi câteva rânduri mai scurte, nu neapărat articole lungi. Contează simţurile din noi, nu vrednicia condeiului.